Dilema zilei - De Pasti

 Prima „lemă”: Paştele ortodox cade anul ăsta la 5 săptămâni (35 de zile) după cel catolic, protestant şi reformat, deşi calendarul lunar şi cel solar au doar 29/30 de zile, respectiv 30/31 de zile, iar asta e ceva normal pentru responsabilii religioşi din ambele culte. A doua „lemă”: de Paşti, toată creştinătatea celebrează Învierea Domnului Iisus Christos, dar la date diferite; catolicii, protestanţii şi reformaţii la o dată (anul ăsta pe 31 martie), ortodocşii – 5 săptămâni mai târziu (5 mai), iar ortodocşii pe stil vechi (sârbi, ruşi etc.) – după încă 13/14 zile de la Paştele românilor. Cu toate astea, Iisus învie o singură dată, de Paştele nostru ortodox. Şi atunci, restul ce anume sărbătoresc înainte şi după?

Read More

Vedere de dreapta

 Nu sunt în măsură să dau lecţii despre cum ar trebui să fie structurată o mişcare sau un curent cu adevărat de dreapta, măcar că am avut ca „profesori” oameni de o mare ţinută morală ce au propovăduit dreapta naţională. Cu toate astea, cred că e datoria mea să-mi aştern gândurile şi, poate, cineva o să aibă nevoie de ele.

O mişcare de dreapta trebuie să fie întâi de toate naţională, cu credinţă în Dumnezeu şi să se adreseze omului, individului; el, omul, trebuie să fie în centrul atenţiei. Fireşte, mai sunt şi celelalte componente ale unei structuri de dreapta (economic, social, politic etc.), dar ele vin în atenţie în plan secund în raport cu ideile de bază. Să le luăm pe rând...

Vrem să construim dreapta, dar ne ferim de naţionalul din ea? Nici nu poate fi o greşeală mai mare! Să nu aplecăm urechea la interpretările contemporane ale termenului de „naţionalism”; naţionalist a fost Avram Iancu şi, înaintea lui o întreagă pleiadă de eroi ai neamului, cei care au păstrat vie fiinţa naţională, nu javrele comuniste care folosesc discursuri patriotarde. În ce fel poate fi catalogat ilici, cel cu discursul plin de rumeguş? Naţionalist? Nicidecum! El pune „înainte de orice interesul URSS”! Nici el şi nici acei saltimbanci politici care glăsuiesc pseudo-naţionalist n-au nici o treabă nici cu ţara, nici cu independenţa ei şi nici cu promovarea valorilor naţionale. Aşadar, naţionalismul este acel patriotism onest fără de care dreapta nu poate exista. Sau cum spunea Petre Ţuţea: „dacă murim aici - eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el”.

De peste 70 de ani asistăm la o luptă de cele mai multe ori surdă şi subterană, dusă de comunişti împotriva Bisericii; nu mă refer aici la Biserica Ortodoxă Română, ci la credinţă. Perfizi şi cinici, bolşevicii n-au desfiinţat Biserica, aşa cum au făcut fraţii lor ideologici, fasciştii şi naţional-socialiştii. Nu, ei au minat-o la vârf pentru că unda de şoc să distrugă fundamentul ei. Apoi, Biserica a rămas o formă fără fond, cu popi interesaţi mai mult să parvină decât să păstorească poporul care în Biserică şi-a găsit cândva refugiul în momente de restrişte. Cu toate astea, credinţa în Dumnezeu şi convingerea că faptele noastre trebuie să-I fie plăcute Lui  trebuie să însoţească orice proiect de dreapta. Politica nu e decât o artă a compromisului, dar şi compromisul trebuie să aibă limitele sale.

Nici un curent de dreapta nu se va putea ridica utilizând manevrele obişnuite ale stângii comuniste. Va trebui să opunem adevărul nostru – minciunii grosolane pe care bolşevicii o promovează în toate mediile. Suntem obligaţi să combatem furtul practicat de ei, profesând cinstea, onoarea şi munca onestă. Trebuie ca românii să reînveţe ce înseamnă să-ţi faci datoria, să nu stai cu mâna întinsă la bugetul de stat şi cum anume trebuie să procedezi pentru că demnitatea să nu-ţi fie ştirbită (nu mă refer aici la păcatul orgoliului sau al trufiei). Asta înseamnă că Mişcarea Populară acum în formare, va trebui să fie acea şcoală care să atragă şi să formeze caractere şi valori. Nu de un partid avem nevoie acum; un partid poate să apară ulterior, dar nu asta este scopul principal al Mişcării. Înainte de orice, Mişcarea trebuie să educe şi să-i facă pe români conştienţi că nu sunt deloc inferiori francezilor sau nemţilor, ba dimpotrivă. Încet-încet, toţi vor înţelege că noua construcţie este deasupra partidelor sau, cel puţin, în afara lor şi tocmai aceasta este marea şansă a Mişcării de a lupta eficient împotriva anarhiei instalate de usl.

Cineva spunea că trebuie să luptăm politic şi că trebuie să avem în vedere obiective politice. Nimic mai neadevărat! Ce obiective politice ar putea avea o structură bazată pe educarea românilor în spiritul dreptei? Desigur, şi aceste ţinte sunt importante, dar ele nu sunt un scop în sine, ci decurg în mod firesc din atingerea obiectivelor principale ale mişcării. Nu vom ajunge nicăieri dacă nu vom face altceva decât să repetăm greşelile celor care au încercat să formeze o dreaptă, dar au eşuat lamentabil. Cauzele? N-au înţeles pe cine să pună în centrul atenţiei şi nici ce anume trebuie să facă pentru a avea suport popular. Organizând mese rotunde, simpozioane şi altele asemenea va fi imposibil să-l facem pe român să înţeleagă că el trebuie să fie în centrul atenţiei, nu un politician sau altul.

Mişcarea Populară trebuie să pornească de jos în sus şi nu invers; dacă toţi vom face acea muncă de popularizare deloc uşoară, printre oameni şi pentru ei, atunci aceştia vor înţelege că nu se naşte un alt partid la fel ca toate celelalte, ci o idee naţională ce-i este destinată. Da, va trebui ca fiecare dintre noi, cu modestie, toleranţă şi respect faţă de omul simplu să-i arătăm că ne pasă, că vrem ca şi lui să-i pese şi că împreună vom face toate acele lucruri ce azi ne lipsesc. Să ne reamintim zilnic un lucru pe care politicienii l-au uitat: românul simplu, românul muncitor, românul cinstit, EL este Poporul Român, nu haita de bandiţi căţăraţi azi la putere.

Read More

Dilema zilei - Tigan - ungur

 Prima "lemă": În toate limbile europene, "ungur" se spune.. "ungur" (hongrois, hungarian, ungherese etc.). Doar în română se spune... "maghiar", de parcă fostul imperiu s-ar fi numit Austro-maghiar. A doua "lemă": în toate limbile europene, ţiganul se numeşte "ţigan" (gypsy, gitane, gitano, zingaro etc.), doar în limba română (ţară care recunoaşte minorităţile naţionale, nu ca Franţa), ţiganului i se spune "român de etnie romă"; adică ţiganul din Spania (şi Spania are mai mulţi ţigani decât România) se numeşte "spaniol de etnie romă"? Fireşte că nu. Ceva nu se potriveşte pe la Parlament şi pe la Academia Română; nu că ar fi vreo mare diferenţă politică între ele.

Read More

„Cântăreaţa cheală”

 Am ales acest titlu pentru că trăim în plin teatru absurd. Presa din România abundă de informaţii, dar multe dintre ele sunt lipsite de orice fundament. Se vorbeşte despre „regele Mihai”, „regina Ana” şi „principesa moştenitoare Margareta”, dar toate acestea sunt titluri de operetă, mai bune pentru un bâlci decât pentru un teatru.

În 30 decembrie 1947, regele Mihai abdica „pentru el şi pentru urmaşi” şi părăsea România, conform înţelegerilor din noiembrie 1947 şi anterior, cu guvernul comunist al lui Petru Groza. Ce nume a purtat acolo, încă nu e limpede, având în vedere că mai multe nume au tot apărut în diverse acte: Mihai Argeşanu (cf. paşaportului cu care a încercat să intre în ţara în 1990), Mihai de România sau Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. Indiferent care e numele său oficial, ceea ce ştim clar e că nu mai este rege, iar asta o atestă actul de abdicare. În plus, noţiunile de „rege” şi „regat” sunt inseparabile, iar România este republică. Chiar şi DEX defineşte limpede noţiunea de „rege”: „suveran al unui regat”. Aşadar, prin căsătoria sa cu Ana de Bourbon-Parma, aceasta a devenit Ana Argeşanu şi nu „regina Ana”; simandicoasa doamnă n-a fost regină a României nici măcar un moment, dar azi uzurpă titlul purtat anterior de marea Regină a Românilor, Maria. Prin căsătoria cu Mihai, ea nu putea primi titlul de „regină” deoarece soţul nu mai era rege; toţi ceilalţi foşti suverani îşi spun „alteţe regale/imperiale”. Este singurul caz din Europa în care un fost monarh îşi spune „rege” când ţara sa e republică. Prima lor născută, Margareta, poartă pomposul titlu de „principesă moştenitoare”; moştenitoare a ce? A averii pe care Mihai a scos-o din ţară în noiembrie 1947, că altceva n-are ce moşteni. Nu poate moşteni tronul din cauza absenţei lui, dar şi din cauza actului de abdicare semnat de tatăl său.

Pentru ca spectacolul să fie complet, Mihai şi-a construit un univers paralel în care viaţa sa şi a familiei sale se desfăşoară după criterii doar de el ştiute si impuse. Are palatele pe care Tăriceanu i le-a înapoiat în grabă, are croitoraş personal, organizează licitaţii pentru a selecta firmele ce aspiră la statutul de... „furnizor al Casei Regale”, are purtător de cuvânt şi dă „decoraţii”, „ordine” şi „medalii”. În universul lui, legile nu sunt nici cele româneşti şi nici cele europene; legea e el. „Scuipătorile” nu sunt înregistrate nicăieri, nici la Cancelaria Ordinelor şi nici la “Comisia Internaţională Permanentă a Ordinelor Cavalereşti”. Fireşte, la cea din urmă este înregistrat Ordinul „Carol I”, doar că decernarea lui s-a oprit în 1947, fără a fi reluată oficial. Reluarea distribuirii sale în 2007, ca şi conferirea altora este ilegală nu doar conform legislaţiei României, ci şi din punctul de vedere al Comisiei; dreptul de fons honorum, cel care permite unui fost suveran să decoreze, nu se aplică şi regilor care au abdicat (punctul 3 din „Principiile implicate în stabilirea validităţii Ordinelor Cavalereşti”).

România pare a fi ţara cu o penibilă notorietate „regală”. Este republica bananieră europeană în care cine are chef se proclamă rege. Astfel, îl avem pe senilul trădător Mihai şi „curtea sa regală”, dar îi avem şi pe „regele” Cioaba, vărul lui ilici şi pe „împăratul Iulian”, tot al ţiganilor, toţi fiind „regi” fără regate. Fireşte, asta nu îl împiedică pe Cioaba să aibă şi el o „curte regală” şi toate acele „prerogative” ca şi Mihai. Cu toţii au transformat ideea de monarhie într-o mascaradă de prost gust ce nu poate prinde decât la prostimea de gură cască de pe la bâlciurile unde evoluează „femeia cu mustaţa” şi teatrul de păpuşi cu poveşti pentru soldaţi şi servitoare. În spatele „regilor” din România stă frecându-şi mâinile, eterna „cârpa kaghebistă”, ilici şi alături de el - marele său partid comunist, azi denumit usl.

Read More

De unde vin ţiganii? (III)

 Am avut curiozitatea să citesc o... „lucrare” intitulată pompos „Istoria ţiganilor”, scrisă de un anume Petcuţ, un ţigan absolvent de istorie, cum singur se recomandă. Lucrarea are 27 de pagini şi încearcă să argumenteze că ţiganii sunt romi, nu ţigani pentru că... în limba romani nu există cuvântul „ţigan” (aş zice eu „şi multe alte cuvinte”), dar asta nu poate fi un argument. Fireşte, o lucrare atât de „vastă” ar putea măcar să creioneze mănunchiul de fapte care îi conduc pe emitenţi la concluzia că originile ţiganilor se află în India. N-am văzut aşa ceva, dar să le luăm pe rând...

Unul dintre argumentele utilizate de Petcuţ, dar şi de lucrarea care a văzut lumina tiparului sub oblăduirea Fundaţiei Söros este că prima „atestare” a ţiganilor ar fi fost undeva în India, unde un rege local a invitat la curte o populaţie foarte talentată la muzică. Aşa, şi? Doar ţiganii au talent la aşa ceva în toată India şi Persia, amadouă imperiile  fiind conglomerate de populaţii? Scrie acolo că erau romi sau ţigani? Fireşte că nu, iar toată această argumentaţie e doar o speculaţie neinspirată.

Pentru a susţine că originea ţiganilor este în îndepărtata Indie, ar trebui ca măcar acolo să existe nişte dovezi incontestabile; doar n-au plecat toţi… Am înţeles că pe tot drumul până în Europa n-au lăsat nici măcar o urmă, dar în locul de „origine” ceva urme trebuie să găseşti dacă vrei să baţi în cuie teoria. Istoria foloseşte în mod obişnuit două mari categorii de surse: cele scrise şi concluziile săpăturilor arheologice. În ceea ce-i priveşte pe ţigani, arheologia este neputincioasă sau nu are ce descoperi nici în India şi nici pe traseul ipotetic spre Europa.

Cât priveşte sursele documentare, lucrările acceptate citează nişte năzdravanii de documente, unele în care au găsit cuvinte ce par a desemna populaţiile de ţigani, dar refuză cu încăpăţânare să citeze sau să verifice cărţi şi documente aflate în Biblioteca Academiei Regale a Spaniei. Fireşte, izvoarele documentare aflate acolo le-ar da peste cap teoria conform căreia ţiganii au apărut în Europa după anul 1350, pentru că ei erau deja o problemă pentru peninsula Iberică de 150 de ani. Îmi pare neserios să ne imaginăm că vin din India, crează animozităţi în Spania anilor 1100-1200, deci în vestul Europei, pentru ca abia apoi ei să se întoarcă în Est, în Valahia (1387). Aceasta cronologie arată că există o altă logică a migraţiei sau cel puţin un alt izvor al nomadismului decât cel acceptat azi.

Un alt element ignorat este culoarea pielii. Oricât ar fi de dominantă în rândul populaţiilor de ţigani culoarea smeadă şi chiar melano a pielii, să spunem că există şi ţigani cu ochi albaştri şi piele albă şi chiar unii blonzi. Aceasta eterogenie ar putea părea întâmplătoare sau rezultată din combinările ţiganilor cu populaţii nordice, dar nu e deloc aşa; fireşte că au existat şi căsătorii accidentale între ţigani şi femei ce făceau parte din popoarele care îi găzduiau pe ţigani, dar aceste cazuri sunt insignifiante ca număr pentru a putea motiva existenţa a mii de ţigani cu pielea albă şi ochi albaştri. Aceeaşi situaţie o regăsim la berberii nord-africani, ei înşişi purtători ai caracteristicilor mai sus-amintite. Sunt berberi cu piele albă şi ochi albaştri, cu piele smeadă şi ochi căprui, dar şi cu piele neagră sau melano.

„Argumentul” lingvistic iar mi se pare o făcătură. Se susţine că limba romani este una arhaic-indo-europeană şi deci ar justifica teoria originilor indiene ale ţiganilor. Deloc, aş zice eu! Toate limbile europene au ca origine limba primară comună din care a derivat limba persană şi, mai apoi, toate celelalte limbi indo-europene, dar şi nord-africane. Chiar şi berbera, o limbă considerată hamitică şi înrudită apropiat cu limba bască şi cu dialectul napolitan are o origine pierdută în negura timpului, dar în care cuvintele de origine sanscrită încă ocupa un loc important (de ex. Deva, Arad, fota, Bârsa etc.).

Să spunem şi că la Alexandria, Tunis şi Constantine (Algeria) erau în Evul Mediu cele mai mari târguri de sclavi şi astfel vom începe să înţelegem şi sclavia ţiganilor. Ipotetica şi nerealista lor migraţie din India nu a lăsat nici o urmă, însă Africa de Nord de azi are la tot pasul urmele originilor lor. Toate caracteristicile întâlnite la ţiganii europeni, începând cu fizicul, trecând prin obiceiuri şi terminând cu apucăturile – le întâlnim azi în Maghreb; obiceiul de a fura este atestat documentar încă de pe vremea faraonilor, inapetenţa faţă de muncă, minciuna şi înşelătoria, propensiunea faţă de gesturi şi atitudini teatrale, de bâlci, ca şi interesul faţă de hrana de bază lipsită de rafinament – toate sunt proprii şi ţiganilor, dar şi nord-africanilor. Lista punctelor comune e lungă, dar nu e aici locul ei.

Ţiganii au ajuns, prin asimilarea forţată practicată de austro-ungari să constituie o problemă şi pentru naţionaliştii unguri. Utilizând termenul de „maghiar” în locul celui firesc de „ungur” (locuitor al Ungariei), regimurile de la Budapesta – şi după ele, organizaţiile comunist-extremiste şovine de la noi şi de aiurea – au încorporat de-a lungul timpului secui şi ceangăi, dar şi ţigani descendenţi ai celor obligaţi să devină „unguri” în vremea Mariei Tereza şi a lui Franz Iosef sub un singur nume asimilant: maghiari. Acum este aproape imposibil ca ţiganii maghiarizaţi să-şi descopere originile, aşa cum la fel de complicat este şi pentru restul lor. Aparţinători ai unei populaţii aproape complet analfabetă, ţiganii se văd obligaţi să accepte „originile” trasate de alţii şi savant interpretate azi în „laboratoarele” Söros.

Pe aceeasi tema: 

http://munchausentimes.blogspot.com/2013/02/de-unde-vin-tiganii.html

si

http://munchausentimes.blogspot.com/2013/02/de-unde-vin-tiganii-ii.html

Read More

Valahia despre care nu se vorbeşte

O stema a Basarabilor 

 Volcii sau volcae sunt un grup de popoare menţionate pentru prima dată în anul 69 i.Ch. de Cicero, în discursul său Pro Fonteio. Titus Livius, de asemenea, îi menționează în lucrarea sa Ab Urbe Condita în legătură cu Hannibal care-i întâlneşte în 218 î.Ch. pe ambele părți ale Rhône-ului. Apoi, Iulius Cezar, citându-l pe Eratostene, îi localizează pe volcii tectosagi în pădurea hercyniană ceea ce îl face să presupună că vin din regiunea Narbonne din Galia. Presupunerea s-a dovedit eronată, deoarece este mult mai probabil ca sudul Germaniei sa fie patria volcilor și unde, de altfel, germanii i-au şi întâlnit pentru prima dată. Schimburile importante dintre germani și volci ar fi dus la un împrumut lexical: cuvântul germanic wahl care desemnează oamenii de limbă celtică și prin extensie, de limbă romanică ar veni de la numele acestui popor.

Unii istorici susțin că volcii și tectosagii (numiţi separat de Cezar) au fost inițial triburi distincte. Ei ar fi alcătuit unul dintre noile grupuri etnice formate în timpul expansiunii militare celtice din sec. III î.Hr. pornind de la diverse grupuri migratoare situate în afara sistemului tribal.

Atunci când scriitorii antici plasau sosirea în Cispadana (Italia) a boii-lor transalpini în sec. V î.Ch., partea defrişată și cultivată din pădurea hercyniană (corespunzând aproximativ Boemiei actuale) pare să fi fost golită de foștii săi locuitori. (În limba germană, termenul de boier sau boer în olandeză are sensul de “țăran” sau “agricultor”. Numele Boemiei vine de la boio și proto-germanicul haimaz - "acasă" și ar însemna, prin urmare, "casa boii-lor”). S-au stabilit acolo în principal grupurile din platoul elvețian. O nouă entitate etnică s-a format treptat în Boemia și Moravia, fapt care poate fi atribuit volcilor tectosagi. În 278 î.Ch., un grup de celți desprins din ramura principală au trecut în Balcani și, sub două căpetenii, Leonnorius și Lutarius, au ajuns în Asia Mică (277 î.Hr.), înfiinţând un stat celtic care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Galatia (de la care pare a proveni şi numele oraşului Galaţi de azi). O altă ramură, în jurul anilor 270/260 i.Ch. în Narbonne, Galia, atras de mercenariatul în serviciul cartaginezilor și romanilor, s-au împărţit în două, o parte volcii tectosagi cu capitala la Tolosa (Toulouse), iar ceilalţi, volcii arecomici în regiunea Nemausus (Nîmes) cu râul Hérault ca graniță între cele două triburi.

Etimologia volcae nu este stabilită cu certitudine. Pierre-Yves Lambert oferă câteva ipoteze: ori echivalentul germanicului folkam (folk în engleză şi Volk în germană), însemnând "triburi" sau „popoare”, ori echivalentul grec λύκος "lup", ori o formă derivată din numele de "Falcon", care ar avea la origine galicul gwalch - "șoim".

Istoricii considera “Romania populară” (nu România) o comunitate latină rămasă fără acoperire politică după retragerea legiunilor romane din faţa germanilor. Comunităţi latinofone au fost multe de la Marea Nordului (Insula Walcheren în Țările de Jos) și Marea Neagră („ţările valahe" romanofone), trecând prin Ardeni ("wallonii"), Vosgi și Alsacia ("welche") și Jura elvețiană („Welsches”), Alpii Bavarezi („Walchenthal”, „Walchengau”, „Walchensee”), Carpați ("Valahia moravă” în Moravia cehă şi „Vlachfölds” în Ungaria), munții Dinarici („Romania Planina”, „Vlašina”, „Vlašic” în Bosnia, „Stari Vlah” în Serbia) și Munții Balcani („Vlahina”, „Vlashina”, „Vlachoklissoura”), dar şi Vlașca, Vlăsia, Vlăhița etc. Locuitorii acestor Valahii se numesc ei înșiși români, romanşi, ladini, friulani, istriani, dinari, armâni, aromâni, cipani, grămușteni, fărșeroți, rămăni, rumâni. Aromâni şi rumâni au înlocuit numele anterioare de vlahi, termen devenit arhaic.

„Valahiile” sunt menționate în sursele vechi astfel:

• Valahia Albă - în Moesia secolului al șaptelea;

• Valahia Neagră sau Morlahia (Mavro-vlahi) - în Dalmația, în sec. VIII;

• Valahia Mare („Megali Valacheia”) în Macedonia și Thessalia secolului al nouălea;

• Regnum Bulgarorum et Valachorum ("Regatul bulgarilor și vlahilor" numit şi "al doilea regat bulgar" de către istoricii moderni) în sudul României și actuala Bulgarie – sec. XII-XIII;

• Principatul Transilvaniei sau „Valahia interioară”, în sec. XII;

• Principatul Țării Românești sau „Ugro-Valahia”, în sec. XIV;

• Principatul Moldovei sau "Bogdano-Valahia" din secolul XIV, care a fuzionat cu principatul Țării Românești, pentru a forma Principatele Române în 1859.

Cuvântul walach provine de la germanicul wahl care înseamnă "vorbitor de limba celtică sau latină” și care vine de la numele tribului celtic al volcilor. Walach înseamnă, de asemenea, celții: Welsh-ii anglo-saxonilor şi Walhs-ii francilor. “W” german oferă un “G” dur în limba franceză: „welsh” “a dat” „gali” (Țara Galilor) şi „walh” – Galia. Patronimul de origine flamandă De Gaulle înseamnă „non-germanic” (potrivit R. Rohlfs). Acest cuvânt a dat, de asemenea, cuvintele „Wallon” şi „Walonia”, unde regiunea (Valonia) a fost unul dintre teritoriile de frontieră între celți și germani.

Istoria termenului de valah începe cu cuvântul gotic „wahl” care în limbile germanice mai înseamnă şi "non-germanic". „Wahl” însuşi are același substrat lexical ca şi volcii, nume folosit pentru a desemna două populații diferite ale antichității: celţii în Galia şi italicii în Latium. Din „wahl” derivă Wales, Walcheren, Walchen, Welschen, Walachen în germană, vlachs sau wallachians în engleză, oláhok sau vlachok în maghiară, vlahoi în greaca modernă, ​​ și iflaklar în turcă.

Prima formă scrisă a acestui cuvânt a fost în scrierile istoricului bizantin Kedrenos la mijlocul secolului al XI-lea. În Evul Mediu cuvântul ia forme diferite în limbi occidentale: velaci sau valacchi (italiană), valaques (franceză), velascos (spaniolă), dar şi în variante grecești (moshovlahoi, koutsovlahoi sau mavrovlahoi sau „morlaci”, tsintsaroi etc.).

Termenul de valah este la origine un exonim. Îl regăsim, de asemenea, în literatura de specialitate etnografică și lingvistică, desemnându-i pe aromâni, istrieni, istro-romani, istro-români, megleno-romani, megleno-români sau megleniotes. Au existat evoluții începând cu secolul XX:

•  Majoritatea aromânilor din Grecia utilizează în limba greacă, mai curând Βλάχοι ("Vlachoi" vlahi), decât Αρμάνοι („Armanoi”- Aromâni) şi sunt susținători ai apartenenței la „comunitatea națională elenistică” (Ελληνικη εθνικη κοινονια); o minoritate filoromână sau filo-latină, dar, de asemenea, anti-greacă, îşi atribuie alte identități, fie ca armânji („aromâni”) sau ca makedorromânji („macedoromâni”), derivate din porecla dată de obicei aromânilor din România. Cei mai extremişti dintre aceştia se reclamă ca fiind coborâtori direcţi din macedonenii antici;

•  o minoritate română trăieşte în Serbia în Timočka Krajina (Valea Timocului). Deși ei vorbesc un dialect al limbii române, aceştia îşi zic în principal vlahi. În recensămintele din fosta Iugoslavie, aromânii din Macedonia și românii din Serbia sunt clasificaţi ca vlahi;

•  megleno-românii sunt singurul grup care a folosit doar termenul de valah (vlaşi) pentru a se  auto-desemna.

sursa: Wikipedia şi bibliografia indicată acolo

Read More

Fructele minciunii şi ale imposturii

 Ca să zic aşa, concluzia privitoare la aderarea României la spaţiul Schengen a fost clară şi exprimată diplomatic: „vom aborda această problemă până la sfârşitul anului 2013, cu scopul de a examina calea de urmat, pe baza unei abordări în două etape”. Asta înseamnă aşa: ori vă băgaţi minţile-n cap repede şi reveniţi la lupta împotriva corupţiei şi respectaţi instituţiile statului de drept, ori aderarea la Schengen se va amâna sine die. Sunt convins că madam Temnicereasa s-a bucurat enorm (de Stroe n-am ce să zic, că la Consiliu a fost piesă de muzeu), dar bucuria îi va fi scurtă.

 Anul trecut, când „d-rul Schengele” Ponta (mi-a plăcut enorm cum l-a botezat Kamikaze) mergea hoţeşte la Consiliul European minţind că l-a mandatat Preşedintele Băsescu, presa de la noi s-a împărţit în două: antenele şi restul presei; unii continuau minciuna prim-ministeriala, ceilalţi, unii mai timid, alţii mai apăsat – au condamnat acest comportament complet anormal. Dacă presa noastră a fost împărţită, cea străină – nu, iar politicienii europeni au fost şi ei, indiferent de grupul din care fac parte, de aceeaşi parte a „baricadei” şi au calificat ca inacceptabilă minciuna ca politică europeană. Barroso chiar i-a dat plagiatorului o listă de cerinţe pe care acesta s-a angajat să le transforme în realităţi. Din cele 11 puncte, guvernul prim-plagiatorului a realizat... zero!, dar manipularea ordinară şi-a văzut de treaba ei, însoţită îndeaproape de deversările de lături ale antenei3.

Seria de minciuni n-a contenit nici până azi, în schimb atentatele la libertatea Justiţiei s-au îndesit. „Pe sticlă”, aceiaşi păduchi au dus şi duc aceeaşi campanie cretinoidă, maladivă, anti-europeană şi naţional-socialistă. Conform lor, vina pentru situaţia economică şi politică o poartă... Base şi PDL, deşi Preşedintele, chiar să vrea n-ar putea influenţa, iar PDL încă nu există. Nici o vorbă despre infracţiunile comise de către parlament şi guvern din mai şi până în decembrie anul trecut. Chiar dacă ei tac mâlc, oficialii europeni ştiu clar cum stau lucrurile la Bucureşti şi n-au de gând să pună în pericol fragila construcţie europeană doar pentru că în România puterea e deţinută de nişte demenţi fanatici, de nişte obsedaţi corupţi şi însetaţi de dictatură.

Mesajul transmis printre rânduri de către Consiliul JAI e încărcat de semnificaţii, unele cu bătaie lungă. Aşadar, dacă puterea roşie de la Bucureşti va continua atacurile cu intenţia vădită de a-şi subordona Justiţia şi dacă aceeaşi Putere va elabora o Constituţie golăneasca, în folos propriu, atunci „până la sfârşitul anului”... nu se va întâmpla nimic, cum nimic nu se va decide nici în anii următori, referitor la aderarea României la Schengen. Fireşte, impostorii căţăraţi la putere vor debita o lungă serie de inepţii, minciuni şi fantasmagorii, dar ele nu ţin loc de realitate, aşa cum se obişnuiseră să creeze în timpul guvernării Boc, când premierul de atunci îşi sacrifica viitorul politic pentru ca ţara să iasă la liman, iar leprele se duceau în Parlamentul European pentru a cere... sancţionarea României!

Planurile bandei de infractori sunt destul de străvezii, deşi doar unul dintre ele va fi pus în practică; deocamdată nici ei nu ştiu care, pentru că încă n-au pus complet mâna pe Justiţie. În funcţie de „realizările” lor, vor putea alege formula potrivită. Altfel spus, ori fac o Constituţie pentru Căcărău şi compania, ori fac una care să transforme ţara într-un regat obedient lor.

Varianta de „republică parlamentară” e una dintre opţiuni, gândindu-se că ei vor avea majoritatea, dar au mai socotit ei o dată aşa, când cu mandatul de 5 ani pentru Bombonel şi a ieşit.. „marinerul”, aşa că nu se anunţă o formulă sigură. În mod cert, nu vor lăsa la dispoziţia „prostimii” să le impună un preşedinte.

Varianta monarhistă, deja în plină construcţie (PNŢ-CD cere această formă de guvernământ, diverse site-uri apărute în februarie 2013 – la fel etc.) are un imens dezavantaj: bătrânul trădător (de două ori trădător) e aproape să-şi încheie socotelile cu lumea asta, iar Mărguţa lui, cu toată învestitura simbolică drept urmaşă a tatălui său îi va fi imposibil să beneficieze de aceeaşi popularitate; nu că Urechiatul ar fi cu adevărat popular, dar pentru asta a plătit turnătorul Felix.

Indiferent ce plan vor încerca să pună în practică pentru a transforma ţara într-o moşie personală, un lucru e cert: politicienii europeni le-au pus pe frunte eticheta potrivită, iar o colaborare a lor cu aceste jivine care conduc ţara spre prăpastie, este exclusă. Vor sta deoparte şi vor aştepta ca Bucureştiul ori să-şi revină şi să înceapă să guverneze, ori vor scoate ţara noastră de pe harta UE. Fireşte, asta vor şi uslaşii, dar întrebare e „ce facem apoi?”. Rusia are probleme suficient de serioase ca să nu fie capabilă să-i ajute pe colaboraţioniştii lor români, iar fondurile externe se vor opri. În condiţiile în care lor le e imposibil să guverneze şi să managerieze problemele actuale, este de neimaginat ce vor face când fondurile europene se vor fi oprit. 

Read More

Românii între Schengen şi Moscova

 Una dintre caracteristicile noastre, ca popor, este lipsa aproape completă de solidaritate. Ea izvorăşte dintr-o pronunţată individualitate, dar şi dintr-o nepotrivită delăsare. Cum spunea Iorga, fiecare român se simte şef la el acasă şi tinde să exteriorizeze această atitudine, din care cauză corpul social apare ca o turmă. Nici un popor european n-a răbdat, aşa cum au făcut-o românii, asuprirea şi dominaţia străină. Ungurii au avut  revoluţia lor anti-sovietică (1956), cehii au avut „Primăvara de la Praga”, polonezii – „Solidarnost”, românii... nimic! Celelalte ţări foste socialiste au avut regimuri comuniste, dar unele „de catifea” comparativ cu regimurile asasine de la noi. Nici un popor european ocupat de ruşi nu a dat atâtea victime ca românii. Unii au luptat cu arma-n mână şi s-au sacrificat pentru patrie, alţii au fost asasinaţi mârşav sau au făcut ani grei de muncă silnică, după modelul rusesc. Sute de mii de români au plătit cu viaţa, zeci de mii de familii au fost distruse, dar solidaritatea n-au învăţat-o.

Marcaţi de un soi de fatalism, românii au acceptat şi ororile anilor '50, dar şi dictatura ceauşistă. Au stat la cozi uriaşe pentru a „beneficia” de oase de vită complet dezgolite de carne, au tremurat de frig pentru un pachet de „unt” de proastă calitate dat cu raţia, dar nu s-au revoltat, nu s-au ridicat împotriva orânduirii comuniste. Paradoxal, cei care în 22 decembrie 1989 au făcut-o totuşi, au fost „acompaniaţi” de injuriile pensionarilor care stăteau la cozi: „derbedeilor!”... Cu toată revolta din decembrie '89, în România n-a fost nici o revoluţie. Câteva sute de disperaţi au ieşit în stradă dispuşi să plătească pentru curajul lor, dar să încerce să pună capăt unei dictaturi comuniste mult prea îndelungate. Peste revolta lor s-a suprapus repede lovitura de stat, aşa că nu ne putem mândri îndeajuns cu „revoluţia” noastră. Nu, nu am fost şi nici nu văd să fim vreodată că ungurii, că polonezii sau cehii, nu mai zic ca popoarele din lumea liberă.

În 1990, după ce noii bolşevici au pus mâna pe putere, o mână de „golani” au luat poziţie faţă de regimul ce îşi pregătea instalarea „legal”. Ei au născut fenomenul „Piaţa Universităţii”, cel care a fost scânteia de anti-comunism a românilor, poate singura Revoluţie pe care ei au dat-o. Invazia triburilor barbare „minereşti” au înăbuşit în sânge aspiraţiile românilor pentru libertate şi democraţie. Bâtele şi odgoanele aplicate pe spinări de studenţi şi nu doar, au plantat pe spinările românilor câte o piele de iepure, cum spunea regretatul Petre Ţuţea. După pulverizarea cumplită a Pieţei Universităţii, lipsa de solidaritate a românilor s-a accentuat cu fiecare an. Românii reintraseră în epoca fatalismului care aproape îi obliga să accepte regimul bolsevizant.

După o perioadă lungă de dezastru economic şi de „democraţie originală”, românii au cunoscut revirimentul economic, dar şi democraţia adevărată; păcat că nu le-a plăcut, păcat că n-au ştiut la ce e bună... S-au lăsat momiţi cu o pungă de zahăr şi un litru de ulei, şi i-au adus la putere pe aceiaşi derbedei care în trecut le-au făcut viaţa amară. Au uitat românii, au uitat nepermis de repede vremurile când comuniştii (pe atunci se recunoşteau ca atare, iar un oarecare Ponta arbora bereta de Che Guevara şi obişnuitul său zâmbet tâmp) jefuiau ţara, iar ei răbdau de foame. Profesorii au uitat că aveau cel mai mic salariu dintre bugetari, medicii – că erau umiliţi după ani de şcoală şi specializări, pensionarii – că nu-şi puteau duce zilele decât dacă se asociau pentru a locui, într-un apartament, trei persoane fără vreo legătură între ele; doar colegi de suferinţă.

I-au readus la putere, deşi „colţii” şi-i arătaseră încă de anul trecut, iar declaraţiile lor rusofile au fost fără echivoc. Acum, iată, derbedeii neo-nazişti (că nu pot să le spun „comunişti”, deşi de fapt e acelaşi lucru) complotează în cel mai evident mod la scoaterea ţării din Uniunea Europeană. N-au curajul s-o facă ei înşişi, aşa că se limitează în a-i manipula ordinar pe românii cărora le-au oferit creşteri de taxe, concedieri şi o declarată scădere a nivelului de trai. Episodul Schengen, cu scandalul uluitoarelor declaraţii guvernamentale este, cred eu, unul regizat. Derbedeii ar fi putut pune şi miniştri mai puţin corupţi sau chiar unii încă necorupţi, dar asta nu le-ar fi folosit. Astfel că l-au plantat pe Fenechiu în scaunul de ministru, ştiind foarte clar că aceasta numire va împiedica intrarea României în spaţiul Schengen. Dar de ce să facă asta? De ce să nu dorească aderarea ţării? Să ne uităm în jur... După „câştigarea” alegerilor de către derbedeii roşii de la Bucureşti, la Sofia şi Chişinău au început „manifestaţiile”, după acelaşi scenariu ca la noi în ianuarie 2012. Guvernele pro-occidentale de acolo au demisionat, locul lor fiind luat de cele rusofile, socialiste. Din câte se vede, spaţiul româno-moldo-bulgar devine unul cu aspiraţii clare de aderare la... CSI. Pentru ţările respective, Europa devine, pe zi ce trece, un obiectiv tot mai îndepărtat, ceva similar „venirii” americanilor în anii '50; aşteptat, dar niciodată realizat.

În aceste condiţii, românii au încă o şansă istorică: să demonstreze că pot să fie solidari, că au curaj să iasă în stradă şi să-şi exprime cu voce tare opţiunea pro-occidentală, să ceară actualilor guvernanţi rusofili să plece şi să-şi ia soarta în propriile mâini. Ştiu, nu avem partide de opoziţie suficient de bine reprezentate în Parlament, dar asta nu e o problemă; nici nu avem un parlament, ci un soi de „marea adunare naţională”, mai fascizată şi mai populată cu infractori decât cea de pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai e timp de stat pe gânduri... Când toate cele trei ţări vor avea conducerile rusofile adânc înfipte, va fi imposibil ca o acţiune populară să-i mai clintească. Apoi va urma o foarte lungă perioadă de prăbuşire economică şi o depărtare tot mai pronunţată de lumea liberă şi democratică. E vremea să alegem, e timpul să ne decidem încotro vrem s-o apucăm: spre normalitatea occidentală sau spre prăpastia moscovită. Şi asta nu mâine, ci ieri de s-ar putea.

Read More

Alegeri anticipate!

 Anul trecut am avut ocazia să demonstrăm că am înţeles lecţia trecutului. Am ratat-o... Când trebuia să ieşim în stradă şi să ne sprijinim statul de drept, noi am ales să stăm în faţa televizorului.  Apoi am ales prost de două ori, în alegerile locale şi apoi în cele parlamentare (nu luăm în discuţie fraudele uriaşe pentru că n-are rost). Lăsând deoparte indiferenţa, noi, românii avem un soi de „boierie” care  ne împiedică să acţionăm. Puciştii au scos oameni plătiţi în stradă, noi n-am putut ieşi; nici pentru a le arăta că suntem mai mulţi - în ianuarie, nici  ca să sancţionăm fărădelegile comise de ei şi care au revoltat toată Europa; şi pe noi ne-au revoltat, dar am rămas revoltaţi şi atât.

Nicolae Steinhardt spunea aşa: „Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect. A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici”. 

Pornind de la concluziile sale, soluţiile nu sunt multe... Am lăsat o mână de derbedei, hoţi şi trădători să decidă în numele unui popor întreg deoarece acţionau sub acoperirea Constituţiei pe care au violat-o neîncetat şi a legii pe care mereu au încălcat-o. S-au angajat să respecte independenţa Justiţiei, iar ei tocmai asta n-au făcut. De fiecare dată am fost indiferenţi sau ne-am limitat la acţiuni simbolice, petiţii etc. Acum însă, “pendula’’ naţională a bătut al 12-lea ceas: aderarea la Schengen, cea pe care infractorii practic o resping, este doar preambulul scoaterii ţării din UE. E şi normal să o respingă, atât timp cât ea e strâns legată de combaterea corupţiei, iar ei, cu toţii sunt corupţi până în măduva oaselor. La fel de normal este să-şi dorească ieşirea României din Europa, din moment ce ei sunt atât de legaţi de Rusia.

Dacă planul le va reuşi (dar asta depinde doar de noi), lovitura va fi dublă: întâi că România nu va mai fi supusă controlului european şi ei vor putea să o exploateze cum vor, iar apoi – aderarea Moldovei la UE va fi definitiv împiedicată. S-ar reface astfel, fie şi parţial, fostul spaţiu sovietic din care „Stalin şi poporul rus/ fericire ne-a adus”; câtă „fericire” nu mai e nevoie să spun. Spunând toate astea anul trecut, părea că sunt fantezii sau temeri nejustificate, dar iată, azi, nu doar presa de la noi vorbeşte despre asta, ci şi presa internaţională. Tragic sau nu, asta vom vedea, ceea ce anul trecut părea imaginar, acum, iată, e aproape o certitudine. Dacă vom aştepta ca intenţiile lor să se concretizeze, apoi va fi inutilă orice acţiune, imposibilă orice schimbare.

Trădătorii se aşteaptă ca timp de 4 ani nimeni să nu-i clintească de la putere pentru că, nu-aşa?, au luat-o prin alegeri „libere”; despre fraudele uriaşe de la alegerile locale şi de la cele parlamentare nu se spune o vorbă, nimeni nu-şi pune problema cum se poate ca la referendum să înregistreze 43%, iar la alegerile parlamentare, după luni de guvernare catastrofală, să obţină 65-70% din opţiuni. Să urmăm sfaturile lui N. Steinhardt şi să le oferim „principiul armelor egale”: credem în democraţie, respectăm statul de drept, dar este imperios necesar să ieşim în stradă, să cerem abandonarea puterii şi organizarea de alegeri parlamentare anticipate, cu respectarea rezultatelor referendumului din 2009. E şansa noastră de a rămâne un popor european şi de a construi un viitor modern pentru noi şi pentru copiii noştri.

Dacă vom ignora o dată în plus pericolul ce se poate vedea acum şi cu ochiul liber, ne vom merita soarta. O experienţă deja a fost făcută când unii au decis să dea puterea unor golani odioşi; iată că acum ne apropiem cu paşi repezi de un sfârşit pe care nimeni nu l-a dorit, pe care unii doar l-au imaginat, dar nu la dimensiunea care se profilează. Vreau alegeri generale anticipate!

Read More

„Adieu, Bruxelles!” – „здравствуйте, Mockba”

foto: karikaturapolitica.wordpress.com 

 Contrar opiniei generale, Ceauşescu n-a fost comunist, cel puţin nu în ultima perioadă a „domniei” sale. În anii '70, Ceauşescu era popular şi bine primit de toate guvernele din lumea liberă. Se distanţase de Moscova şi părea un comunist modern, ceva asemănător lui Tito. Cum economia comunistă este sortită eşecului, tot aşa s-a întâmplat şi cu economia României comuniste. Când a simţit că pierde „pariul” pe acest plan, ca un dictator autentic, Ceauşescu a luat socialismul, l-a asezonat cu elemente naţionaliste şi l-a retuşat cu un dezechilibru psihic evident şi a obţinut noua doctrină de partid: naţional-socialismul românesc. Nu lipsea nimic din ceea ce putea aminti de Hitler şi de NSDAP: lozincile mobilizatoare în sprijinul „marilor proiecte naţionale”, „sacrificiul” pentru „cauza socialismului” sau mizeria cozilor la alimente date pe bonuri şi cu raţia.

Şi a venit şi decembrie 1989, luna când oricum era planificată lovitura de stat. Ceauşescu a fost asasinat după un simulacru penibil de proces, iar puterea a fost luată de „cârpa kaghebistă”, ilici. N-o să trec în revistă toate fărădelegile comise de el împreună cu acoliţii săi timp de 14 ani şi nici n-o să înşir flagrantele încălcări ale legilor ce n-au scăpat Europei democratice. O să spun doar că a luat de la Ceauşescu anumite elemente de naţionalism, le-a grefat pe un bolşevism preexistent şi a „născut” un partid „nou”, cu o nouă alcătuire şi cu o ideologie imprecisă; era comunistă şi parcă nu era, dar dacă nu era comunistă, atunci ce fel de ideologie să fi fost? A fost botezată „social-democrată” doar după unificarea prin absorbţie a Partidului Social Democrat al lui Sergiu Cunescu, cel care s-ar fi vrut continuatorul partidului cu acelaşi nume din perioada interbelică. Cum nu de prea multă social-democraţie sufereau cei care dăduseră lovitura de stat în decembrie 1989, aspectele legate de ideologie şi doctrină au fost rapid eludate; mai apăreau accidental în discursuri rostite în „cheia” „limbii de lemn” şi atât.

Ca să nu ne pierdem în aduceri aminte, zic să revenim la trecutul apropiat şi la prezent. De doi ani încoace, liderii usl au înţeles că în România, cartea „comunismului” n-are viitor; intrarea ţării în UE a făcut imposibilă revenirea la economia comunistă a lui Ceauşescu. De unde să dai de lucru tuturor, de unde să le dai salarii şi pe ce resurse să te bazezi? Promisiunile le puteau face, fără jenă, ştiind clar că nu şi le vor ţine, dar nici să sfideze electoratul cu speranţa că vor reveni la comunism, egalitate etc. Aşa s-au decis să joace cartea… „anti-comunismului”. În fond, aşa nu erau obligaţi să-şi ascundă averile uriaşe furate de la buget, pentru că, nu-i aşa?, să ai bani nu e o ruşine... Pe de altă parte, „anti-comunismul” de stânga(!) le dădea posibilitatea să jongleze cu toate noţiunile politice posibile. Ponta a lepădat bereta asasinului Che Guevara, ilici a ieşit mai puţin la declaraţii, astfel că au fost create toate condiţiile pentru un anti-comunism de faţadă care să ascundă fascismul de azi.

Treptat, discursurile s-au împănat cu accente tot mai dese de „naţionalism”, liderul pnl ajungând să aibă chiar atitudini şi grimase ce-l aminteau pe Hitler. Presa a semnalat asemănarea frapantă, unii au râs, dar „Il Duce di Căcărău” nu s-a limitat la atât... Diverşi membri usl au început să aibă chiar poziţii antisemite; faptul e penal în legislaţia românească, dar legea e pentru căţei, nu pentru dulăii de la guvernare. Discursurile patriotarde s-au înteţit, dar nimeni nu a băgat de seamă prea bine; câteva glume, câteva spirite ofensate, însă totul a rămas cum ştiam, fără urmări.

Şi iată că ne apropiem de problema fierbinte: aderarea României la spaţiul Schengen. Raportul MCV a fost mai mult decât limpede, iar Preşedintele Băsescu a atras în câteva rânduri atenţia asupra lui arătând că şansele de aderare ale României sunt infime, atât timp cât guvernul nu încearcă să rezolve măcar o parte din problemele ridicate de Raport. Evident, asta o ştiau şi liderii usl, doar că declarativ au făcut pe proştii, nu că în realitate n-ar fi. Toată acţiunea lor a fost una premeditată, ştiind clar că fără a scăpa de penalul Fenechiu, România n-are nici o şansă de aderare. Plagiatorul Europei a încercat să ia pulsul la Paris, cu „prietenul” Hollande „cu care are o relaţie veche şi personală”. Nu ştim ce i-a spus în realitate Preşedintele Franţei, dar Mickey Mouse-ul guvernului a revenit în ţară cu „temele” făcute; nu făcute de Hollande la Pariş, ci de Moscova, la Bucureşti.

Declaraţiile uluitoare referitoare la Schengen n-au apărut din senin. Ele au fost „prefaţate” de unele discursuri anti-europene ale parlamentarilor usl şi chiar de o declaraţie net anti-americană a unui ţâşti-bâşti usl-ist. Abia apoi a venit analfabetul Corlăţean să spună ceea ce şi Ceauşescu spusese: „cine ne vrea, bine, cine nu – să fie sănătoşi, că nici noi pe ei”. Este momentul radicalizării în sens naţional-socialist al discursurilor liderilor usl. Pe bună dreptate şi vrând să minimalizeze uriaşa imbecilitate a lui Corlăţean, Băsescu a luat declaraţia ca pe un punct de vedere personal, o inabilitate sau o idioţenie deloc greu de întâlnit la ministrul de Externe. Dar iată că Titus Corlăţean nu era decât un purtător de cuvânt al partidului, un „antemergător” al liderilor. Cei doi păcălici de partid şi de stat s-au luat la întrecere în a face declaraţii sforăitoare naţionalist-socialiste şi, practic, ei au provocat şi sfidat şi Franţa, dar şi Germania şi Olanda. Gestul este unul fără precedent în ultimii 20 de ani în Europa şi dovedeşte fără dubiu că este unul bine studiat şi a cărui pregătire s-a făcut cu multă răbdare.

Şi cui foloseşte „manuşa” aruncată Germaniei şi Franţei? României în nici un caz. Din ceea ce se vede azi şi din contactele permanente pe care usl le are cu diverse servicii ruseşti, pare limpede că obiectivul neo-naziştilor români este scoaterea ţării din UE şi integrarea ei în CSI. Nici nu e greu să o facă... Au promis locuri de muncă, dar trebuie să concedieze, iar de asta se face „vinovată”... UE(!); vor măriri de salarii şi scăderi de preţuri, dar UE „nu ne lasă” etc. Aşa vor pregăti „terenul” pentru ca la un previzibil referendum populaţia să voteze în majoritate pentru ieşirea României din UE. Până atunci vor avea ei grijă să „ajusteze” Constituţia în aşa fel încât rezultatul referendumului să fie zdrobitor în favoarea lor. Ce va urma după aşa ceva? Nimic... Un „nimic” de încă 50 de ani.

Read More