Ceea ce vedem în România de azi nu este democraţie, chiar dacă ambalajul aşa o
prezintă. Acea democraţie pentru care unii au murit, alţii au luat o bătaie soră
cu moartea, iar alţii doar şi-au dedicat viaţa, acea democraţie a murit demult.
Încet-încet, locul ei a fost luat de o formă de viaţă democratică aberantă, una
care ţine de « lumea cealaltă » a democraţiei – moroiul democrat.
Acest moroi are un aspect democratic, natural, dar el este mort în toată regula, unul care se mişcă, are acţiuni asemănătoare
viilor, însă ele sunt malefice şi dăunătoare celor care îşi doresc o viaţă, o
democraţie. Moroiul, în sine, aparţine lumii de dincolo, este un suflet
pierdut, neliniştit şi agresiv, un strigoi, o nălucă, o stafie.
Ca şi în viaţă, democraţia nu este un dar de
la Dumnezeu pe care noi oamenii să-l posedăm după cum ne vine, ci este acel
organism social viu pe care îl hrănim, îl adăpăm, îl îngrijim, îl educăm şi îl
protejăm până ce el creşte şi rămâne pe picioarele lui, ca şi un copil. Dacă
renunţăm a mai face toate astea, organismul ori moare, ori se va transforma într-un
derbedeu care crede că miştocăreala înseamnă spirit şi grobianismul înseamnă
adaptare, aşa cum vedem de mai multe ori pe zi la tele-vizuini.
De foarte multă vreme, comunismul mort în
aparenţă a infestat organismul social, transformând continuu democraţia
autentică pe cale să se instaleze şi la noi în 1990, într-un spectru al
sistemului comunist ce a acoperit complet democraţia vie. Fără să băgăm de seamă
şi, mai ales prin nepăsarea românilor, democraţia a fost înlocuită cu moroiul
democrat, o stafie lugubră ce a modificat subliminal percepţia românilor despre
democraţie. Încă din anii ’90, comuniştii au strecurat ideea că democraţia înseamnă
şomaj, sărăcie şi regres social. Cum era de aşteptat, nici unul dintre liderii
comunişti nu a exprimat ideea în mod direct, ci doar presa lor a strecurat
insidios otrava direct în subconştientul colectiv.
Oamenii au renunţat la mitinguri şi manifestaţii,
singura formă de protest rămânând agapele destinate majorărilor salariale din
faţa societăţilor private sau de stat. Pentru democraţie şi stat de drept nu
s-a mai deranjat nimeni, nimeni nu şi-a manifestat interesul pentru aşa ceva.
Nici când varanul a declarat că trebuie acaparată Justiţia pentru a putea
exercita un control total, românii n-au reacţionat. La tele-vizuini se perindau
imagini cu perioada comunistă prezentată cosmetizat ; nici măcar o imagine
cu cozile la « adidaşi şi calculatoare », nici una cu transportul în
comun etc. Românii s-au învăţat să aştepte pomenile comuniste, fie că ele erau
un mic din când în când, o sarma sau o « colivă social-democrată »
sau că au venit sub forma unor ajutoare la întreţinere pentru cei deja sărăciţi
de guvernările comuniste.
Românii au trecut uşor peste toate încălcările
regulilor unui stat cu adevărat democratic, întâi pentru că habar n-au ce este
democraţia şi la ce este ea bună şi apoi, pentru că « noi suntem mici şi
ei sunt mari », sentiment cultivat discret de către comunişti. Presa, atâta
câtă e la noi, s-a concentrat pe cancanuri şi mici hoţii, de cultivarea democraţiei
nemaiavând timp. Aşa stând lucrurile, românii au rămas repetenţi perpetuu la
capitolul democraţie. Când prim-plagiatorul, Căcărău şi « ăla micu’ »
au cerut în Parlamentul European sancţionarea României (din patriotism rusofil,
fireşte), românilor nu li s-a părut nimic deplasat. Pentru ei, aceşti trădători
de ţară nu vorbeau împotriva României, ci, chipurile, împotriva Preşedintelui,
aşa că le era scuzat că folosesc cele mai mârşave manevre. Nici intelectualii
noştri nu s-au deranjat să protesteze, nicidecum să le ceară ieşirea din
politică, aşa că pasivitatea alegătorului mărunt este de înţeles.
Apoi a urmat lovitura de stat de anul trecut.
Mici proteste mai puţin decât simbolice s-au organizat, dar cine să le
transforme în mişcări de masă ? După eşuarea parţială a loviturii de stat
au urmat alegerile locale, referendumul de demitere ilegală a Preşedintelui şi
alegerile generale fraudate. Exceptând referendumul care a fost un eşec pentru
comunişti, cu toate fraudele comise, alegerile au înregistrat un « succes »
inexistent anterior într-o ţară democratică.
Scorurile electorale nord-coreene au invadat ţara la locale, iar o majoritatea impresionantă
s-a instalat şi la generale, fără ca vreun protest să fie semnalat.
Acum am ajuns treptat la caricaturizarea
Constituţiei şi la elaborarea de legi ce sfidează regulile de bază ale democraţiei,
dar reacţii notabile nu se înregistrează. Mă întreb dacă în ţara asta există
cineva care înţelege democraţia şi e capabil să iasă în stradă (aici)… Nu trebuie să
iasă singur, dar trebuie să aibă câţiva prieteni, vecini sau cunoştinţe care să
înţeleagă că dacă nimeni nu va face nimic, nimeni nu va striga pentru democraţie, atunci în curând România
va deveni feuda personală a clicii infracţionale din fruntea statului, feudă « închinată »
« Porţii Roşii » de la Moscova. Prostimea majoritara stă acasă, am înţeles, dar ce face « intelighenţia » ?
Tot aia ?